Ma intreb oare cati dintre noi avem norocul sa traim o viata asa cum am visat-o?
Eu obisnuiesc sa-mi construiesc in minte fel de fel de scenarii. Probabil ca si voi. Ma visez in diverse ipostaze pe care le doresc in viata mea si imi imaginez totul pana in cele mai mici detalii, inclusiv cum sunt imbracata, cum miroase in jur, ce culoare are locul in care ma aflu... Fac lucrul asta de ani de zile, si cel mai mult imi place cand il fac seara, inainte sa adorm. Niciodata nu adorm gandindu-ma la problemele de peste zi sau la cele care ma asteapta in ziua care vine. Mereu alunec in somn visand, cu ochii intredeschisi, la cate o poveste din viitoarea mea viata. Uneori prind drag de un anumit scenariu pe care il "visez" pe repeat, mai multe seri la rand. Apoi ma plictisesc, nu mai gasesc in el motivatie si-mi caut altul, mai frumos...E grozava experienta, e ca un fel de meditatie, dar trebuie sa ai liniste ca sa poti intra cu adevarat in "film" si sa traiesti povestea ca si cum ar fi aievea. Pot s-o fac insa si ziua, mi s-a intamplat de nenumarate ori sa traiesc intr-un "scenariu" in masina, in autobuz, pe o banca in parc. Harry e de parere ca am fost un copil "cam autist" si tind sa cred ca unele apucaturi pe care le am azi isi au radacina intr-un "loc" mai vechi. Oricum ar fi, pentru mine scenariile astea sunt vitale, nu cred ca as putea trai fara ele.
Ca in toate, exista si o parte proasta: nici una dintre povestile pe care le-am ticluit cu atata minutiozitate nu s-a realizat decat in mintea mea (ha, ha, ha...). Da, e trist, e frustrant de la un punct incolo si mereu mi-am spus ca ar trebui sa incetez cu obiceiul asta, ar trebui s-o las balta si sa traiesc profund tot ce mi se intampla ACUM, pentru ca niciodata lucrurile nu vor fi EXACT asa cum mi le imaginez eu. Dar, daca oricum NU vor fi asa, de ce sa nu-mi IMAGINEZ macar ca vor fi asa? Imi place sa cred ca, din moment ce le traiesc cu mintea si cu sufletul, intr-un fel, le-am trait si de-adevaratelea.
Ma intreb... oare cati dintre noi...?
.jpg)