Uitasem cum e ...

uitasem cum e…

uitasem ca se poate… intr-un fel…ma obisnuisem asa cum era…devenise normal. bine…mai aveam ceva reminiscente din trecut despre cum imi aminteam ca ar trebui sa fie…dar, cum fac de obicei, ajunsesem sa cred ca a fost doar in capul meu totul…si ca doar amintirea le-a facut sa fie asa. de fapt…respectivul prezent era “normal”.

ajunsesem la principiul “merge si-asa…e ok”. ma mai traznea din cand in cand ca pentru mine “ok” nu inseamna nimic…si ca daca e “ok”, atunci clar nu e pentru mine. eu sunt la extreme. eu vreau tot si vreau sa fie cum vreau…si nu ma multumesc cu particele mici pe care sa le pun eu cap la cap.

in fine…dupa ce ma traznea…incepea autoconvingerea cu “lasa mai…treci peste…fie asa…” si imi “reveneam”.

pana la un moment dat…cand n-a mai fost nevoie sa-mi revin. si mi s-a aratat ca nu era doar amintirea mea…ca poate fi exact cum vroiam eu…cum imi imaginam eu.

hmmm, ce frumos…